BAZA MELIFERA. PRODUCTIA DE MIERE LA HECTARO condiţie importantă pentru creşterea şi întreţinerea rentabilă a familiilor de albine o constituie cunoaşterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de inflorire a acestora, precum şi valoarea lor nectaro-poleniferă. Cunoscînd bine acestea, precum şi evoluţia timpului, se pot lua din timp o serie de măsuri cu privire la dezvoltarea raţională a familiei de albine în scopul obţinerii unor recolte de miere bogate şi constante. Pentru a obţine recolte mari de miere apicultorul trebuie să cunoască la perfecţie nu numai tehnologia apiculturii, el trebuie să folosească raţional şi chibzuit baza meliferă . Amplasarea stupinei se va face într-o zonă ce cuprinde un areal bogat cu plante melifere, deaceea un apicultor este dator să le recunoască uşor din amestecul din alte plante particularităţile biologice, termenul lor de înflorire, productivitatea lor de la hectar şi condiţiile optime de secretare a nectarului.
Arborii şi arbuştii din pădurile ţării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă importantă de nectar şi polen.
Pădurile din ţara noastră se împart în: foioase, mixte (foioase şi conifere) şi conifere.
Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori şi arbuşti sunt cele mai bogate în vegetaţie meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform şi de lungă durată, care începe din primăvară şi ţine până în vară. La aprecierea pădurilor din punct de vedere melifer, totdeauna trebuie să ţinem seama că pădurea oferă un cules cu atât mai abundent cu cât are o vegetaţie mai variată. Stabilind perioada de înflorire, durata înfloririi, intensitatea, capacitatea meliferă, se poate elabora un plan de valorificare a acestor bogăţii naturale inepuizabile.
Pădurile de plop şi salcie din lunci şi zăvoaie, însumând peste 200 000 ha, constituie surse importante de nectar şi polen pentru apicultură. în regiunea de câmpie, în luncile râurilor şi în partea inferioară a dealurilor sunt larg răspândite zăvoaiele de plop alb, plop negru şi salcie, formând amestecuri între ele sau cu alte specii melifere valoroase ca: aninul alb, ulmul de timp, hibrid, ulmul foios, arţarul de timp, mărul de pădure, iar dintre arbuşti păducelul, măcrişul, murul, cornul etc. Alunul şi arinul înfloresc foarte timpuriu, într-o perioadă în care condiţiile atmosferice sunt în general puţin favorabile.
În perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară (1 mai - 15 iunie) înfloresc speciile de stejar, jugastrul, paltinul de munte, castanul porcesc, nucul, dârmoxul, caragana, salba moale, cireşul păsăresc, arţarul tătărăsc, păducelul, sângerul. paţachina (cruşin), salcâmul, lemnul câinesc, glădicea, scumpia, sălcioara, dracila (cruşeţea), cenuşarul, călinul, teiul cu frunza mare, oţetarul, catalpa, castanul comestibil, teiul pucios (cu frunza mică) etc. Între 15-31 iulie speciile forestiere care oferă nectar sunt teiul alb şi salcâmul japonez. Dintre speciile forestiere, paţachinaînfloreşte continuu, din primăvară până la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie.
Indiferent de abaterile de la starea normală, din cele arătate, apare evident faptul că majoritatea speciilor de interes apicol corespund primelor perioade de cules (cules timpuriu şi cules de primăvară şi timpuriu de vară). În perioada corespunzătoare culesului timpuriu înfloresc îndeosebi speciile forestiere polinifere. Între speciile de mare interes pentru apicultură nu înfloresc timpuriu decât paltinul de timp şi carpenul; speciile de interes mediu sunt însă ceva mai bine reprezentate. Majoritatea plantelor forestiere care reprezintă o importanţă mare pentru apicultură înfloresc însă în perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară. În perioada culesului de vară, teiul alb prezintă cea mai mare importanţă, iar în perioada culesului de toamnă aportul speciilor forestiere este aproape inexistent. Salcâmul alb.
Dintre arboretul de pădure, o deosebită importanţă prezintă salcâmul alb. Primele plantaţii de salcâm s-au făcut la Băileşti, regiunea Oltenia, în jurul anului 1852. Pe suprafeţe mari, plantaţii au fost făcute în judeţele Ialomiţa, Brăila şi sudul Olteniei prin 1862. Salcâmul este întrebuinţat la fixarea nisipurilor zburătoare, consolidarea terenurilor accidentate, pentru umplerea golurilor din păduri, pentru refacerea arboretelor de antestepă. Salcâmul cuprinde la noi în ţară 11 varietăţi cu răspândire şi valoare meliferă diferită.
Robinia pseudocacia var. vulgaris ocupă circa 100 000 ha, din care 75 819 ha aparţin fondului forestier, plus o suprafaţă însemnată dar izolată, prin comune şi sate, printre care şi în Câmpia dunăreană. Zona unde plantaţiile de salcâm sunt mai compacte este sudul Olteniei. Pornind din dreptul Ostrovului şi continuând până la Turnu-Măgurele pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 3-30 km (în medie 10 km) se întind dune de nisipuri. Pădurea de aici are foarte mare importanţă pentru dezvoltarea apiculturii noastre. Îîn afară de aceste plantaţii masive, salcâmul este răspândit în jumătatea de sud a Munteniei, în lungul Dunării până la nord de Galaţi. Înaintarea salcâmului şi în alte regiuni ale ţării este oprită de altitudine şi climă. De la 200 m altitudine, salcâmul începe să se rărească şi devine sporadic către 400 m altitudine.
În diferite plantaţii salcâmul constituie specia principală, fiind foarte răspândit. Salcâmul se creşte la noi în ţară pentru atingerea a două obiective: cerinţele silviculturii şi cele ale agriculturii. Pe baza aprecierii valorii forestiere şi a determinării valorii melifere în crearea formelor noi de salcâm cu valoare economică mai mare, trebuie urmărită obţinerea soiurilor caracterizate prin creşterea rapidă, masă mare lemnoasă, trunchi înalt şi drept, coroană strânsă, înflorire târzie, foarte abundentă, producţie mare de nectar şi concentraţie ridicată de zahăr. Din punct de vedere apicol interesează realizarea unor producţii mari de miere de salcâm, ceea ce este posibil prin mărirea perioadei de înflorire.
Producţia de miere la hectar, stabilită prin cercetări făcute în ţara noastră, este de 1365 kg pentru păduri şi 643 kg pentru plantaţiile tinere. Salcâmul galben înfloreşte în lunile mai-iunie timp de 14-20 zile. După datele literaturii de specialitate, producţia de miere în condiţii favorabile poate ajunge până la 350 kg la ha. Mierea este transparentă, solidificată capătă culoarea albă, cu cristale de mărime mijlocie, fără nici un miros şi cu gust plăcut, asemănător cu mierea de salcâm alb. Este foarte rezistent la secetă şi geruri.
Teiul. În ţara noastră, teiul este un arbore răspândit în pădurile din vest, est şi sud. După datele publicate în literatura de specialitate, masivele de tei din pădurile noastre ocupă o suprafaţă de 54 102 ha, din care numai 40 208 ha sunt trecute de vârsta de 20 ani, vârstă de la care începe înflorirea utilă pentru apicultură. Din această suprafaţă, cea. 35 000 ha sunt trecute de 40 ani, vârsta când teiul începe să producă mai multe flori şi să secrete nectar mai abundent. În păduri se găseşte foarte rar în masive pure, crescând de obicei în amestec cu alte specii forestiere (arborete de stejar, gorun, ulm, frasin, corn, alun, arţar, jugastru etc). În compunerea acestor arborete, teiul reprezintă proporţii variate, între 10 şi 30% Şi mai rar 50-90%, cum de exemplu se poate găsi în Dobrogea de nord (Babadag, Isaccea, Niculiţel, Tulcea), care în totalitatea lui ocupă o suprafaţă de peste 15 000 ha. În general, teiul poate ajunge până. la vârsta de 200-250 ani.
Speciile de tei care se întâlnesc mai frecvent în ţara noastră sunt:
1. teiul cu frunza mare (fluturesc);
2. teiul cu frunza mică (pucios);
3. teiul argintiu sau teiul alb.
Prima specie care înfloreşte este teiul cu frunza mare, urmează teiul pucios la 10-16 zile şi apoi la 20-22 zile faţă de teiul cu frunza mare, înfloreşte teiul argintiu.
Durata de înflorire a celor trei specii luate împreună este în medie de 30 zile.
Masivul de tei din Moldova este cel mai important, pentru că asigură culesuri constante, dând posibilitatea realizării unor producţii mari de miere. Cele 15343 ha (din totalul de 19000 ha) valorificabile din regiunea Iaşi sunt folosite de apicultori numai parţial.
Masivul de tei din Banat totalizează o suprafaţă de 11600 ha (tei 5754 ha), teişuri întinse aflându-se la Reşiţa, Oraviţa, Lipova, Deta, Bozovici, Moldova nouă etc.
Teiul din Banat este puţin valorificat, pentru că stupăritul pastoral se practică doar la masivul Ramna (raionul Reşiţa) şi în Orşova.
în regiunea Bucureşti, cele mai mari masive (5456 ha de tei, din cea. 3100 ha valorificabile) sunt în jurul Snagovului (masivul Lipia, Bojdoni, Ciofliceni), la sud de Bucureşti (Mihai Bravu, Comana, Călugăreni), lângă Titu (Vânătorii Mici, Cernica, Căscioarele, Cosoba-Rîioasă etc.).
Toate soiurile de tei din ţara noastră sunt melifere, dar sunt şi ani în care - mai ales teii din pădurile situate în regiunile de stepă - nu secretă nectar. Cea mai răspândită specie de tei este teiul alb, care înfloreşte în iunie şi este cel mai căutat de albine. Uneori secreţia este atât de mare încât în lumina soarelui nectarul apare ca o picătură de rouă. Pe anterele florilor se găseşte puţin polen, fapt pentru care ele nici nu sunt cercetate de albine. Doar în lipsa nectarului albinele adună şi polen. Florile sunt mici, de culoare galbenă-verzuie, cu o aromă caracteristică ce se răspândeşte departe.
Determinările făcute în ţara noastră prin metoda spălării florilor, privind producţia de nectar a teiului, au arătat următoarele: cantitatea de miere produsă la hectar este de 940 kg la teiul argintiu şi 460 kg la teiul pucios.
Teiul pucios (roşu, de deal) cu frunze mici, pe faţa de deasupra de o coloraţie verde-închis, cu florile mărunte, albe-gălbui şi mirositoare, cu fructele ca nişte mărgeluşe ruginii, înfloreşte în iunie-iulie.
Teiul secretă cea mai mare cantitate de nectar pe timp cald, după ploaie. Înflorirea teiului la şes durează 14-16 zile, câteodată se prelungeşte până la 20 zile. Începutul înfloririi şi al culesului depinde de caracterul localităţii; pe versante sudice, teiul înfloreşte mai devreme decât pe cele nordice; pe locurile joase, mai târziu decât pe cele mai ridicate. Când vara este caldă, teiul înfloreşte mai devreme decât dacă este răcoroasă. S-a observat că secreţia de nectar la tei este mai abundentă dimineaţa şi seara. În ţara noastră, teiul înfloreşte la un interval de cea. 20-25 zile după înflorirea salcâmului. Spre deosebire de salcâm, culesul de tei este de durată mai lungă, în special în pădurile formate din mai multe varietăţi. În ceea ce priveşte secreţia de nectar, teiul este capricios. Acolo unde factorii locali favorizează o mai mare umiditate a aerului, secreţia de nectar se menţine, aşa cum se întâmplă în nordul Dobrogei şi în regiunile limitrofe, unde teiul dă producţii aproape constante în fiecare an. Culesuri slabe în unii ani sau lipsa culesului sunt din cauza condiţiilor de timp neprielnice primăvara, când se formează mugurii florali şi mai ales dacă timpul este neprielnic în timpul înfloritului. Dacă teiul înfloreşte pe timp ploios, nectarul este diluat, dacă nu complet spălat din cauza florilor care sunt deschise. Culesul de tei nu este întotdeauna asigurat, chiar când înfloritul este foarte bogat, din cauza slabei secreţii a nectarului. Intensitatea înfloririi variază la tei de la un an la altul. De asemenea, precipitaţiile atmosferice din anul precedent determină cantitatea florilor şi a nectarului în anul respectiv. Aceasta constituie aşa-numita periodicitate a teiului. Ca la oricare altă specie, şi la tei s-a constatat că după o înflorire abundentă urmează o alta mai puţin intensă. Un pericol mare pentru tei îl constituie îngheţurile de primăvară, când sunt distruşi mugurii florali. La fel, ploaia sau frigul în timpul înfloririi compromit culesul. După constatările făcute de cercetători şi apicultorii, în afară de condiţiile atmosferice, o influenţă mare asupra secreţiei de nectar o au şi condiţiile de creştere a teiului, varietatea lui, poziţia ramurilor înflorite faţă de coroană, solul, relieful, desimea plantaţiei etc. Astfel, teiul crescut în zona de cernoziom are o secreţie de nectar mai abundentă (27,5 mg la o floare) decât teiul crescut pe sol argilos (22,43 mg). Teiul cu frunza mare produce mai mult. nectar (11,5 mg) decât cel cu frunza mică (7,46 mg). Teiului îi prieşte mai mult în locurile deschise decât în locurile umbrite; crescut în defrişări de păduri (în al doilea an de la defrişare) secreţia de nectar a fost de 11,54 mg faţă de 4,37 mg cât a dat în locuri umbrite. Aşezarea florii în coroană este un alt element ce condiţionează producţia de nectar. Pe timp de secetă florile îndreptate spre nord dau mai mult nectar (7,5 mg) decât cele aşezate spre sud (6,4 mg). Situaţia se inversează însă după o ploaie când dau mai mult nectar (10,6 mg) florile îndreptate spre sud decât cele îndreptate spre nord (6,00 mg).
Floarea Soarelui sau răsărita este o plantă anuală uleioasă.Este un melifer principal în Moldova. Răsărita este pretentioasa fata de caldura, rezistă la secetă, creşte bine pe solurile de ciornoziom şi nisipos lutos. Ea infloreşte peste 60-80 zile după semanat (iulie-august) în curs de 20-25 zile. De pe hectar se poate obtine 30-50 kg miere şi polen de culoare galbenă-aurie. O familie de albine poate recolta zilnic cîte 2-3 kg miere.
Arţari (acerine). În ţara noastră se găsesc următoarele specii de arţari:
1. în flora spontană din păduri, păltinişul de câmp, jugastrul, arţarul tătărăsc (glădişul), paltinul de munte, jugastrul de Banat; toate aceste specii prezintă mai multe varietăţi şi forme; 2. arţarii exotici aclimatizaţi: arţarul american, arţarul alb cu frunze de frasin şi arţarul de zahăr (paltinul, arţarul argintiu).
Paltinul de câmp, jugastrul şi arţarul tătărăsc trăiesc de obicei prin pădurile de amestec de foioase (stejar, gorun, fag), prin poieni, tufişuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri şi de câmpie. Arţarul tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie, iar în pădurile de conifere răşinoase se găseşte paltinul de munte. Prezenţa lor face să se îmbunătăţească componenţa pădurilor ridicând astfel valoarea economică. Diferite specii de arţari se deosebesc mult una de alta din punct de vedere al răspândirii lor, al factorilor ecologici, precum şi al valorii lor melifere. Acerineele au talia diferită: astfel, paltinul de câmp atinge înălţimea de 25 m, jugastrul de 10 -15 m, arţarul tătăresc de 10 m, paltinul de munte 30 m, arţarul american cu înălţimea de 10 - 15 m şi în fine paltinul argintiu până la 20 m. Aceste două specii din urmă se cultivă ca arbori ornamentali de-a lungul şoselelor, în parcuri, spaţii verzi etc.
Arţarii cer un sol mai afânat şi fertil (mai ales paltinul de câmp), multă căldură, umiditate moderată şi nu se dezvoltă bine pe solurile nisipoase.
Arţarii înfloresc cu 8 - 10 zile mai devreme decât salcâmul şi formează, pe lângă nectar, cantităţi însemnate de polen. Paltinul de câmp oferă nectar şi polen. La noi înfloritul începe de la 1 aprilie până la 5 mai. înfloreşte înainte de înfrunzire. O familie de albine puternică, bine dezvoltată, poate culege între 4 - 8 kg miere, iar producţia la ha este de 200 kg. Datorită cantităţii însemnate de nectar ce o au florile, acest arbore este considerat printre cele mai importante plante melifere de primăvară. Înflorirea timpurie a arţarului nu îngăduie însă albinelor să depoziteze întreaga cantitate de miere, deoarece este folosită în mare măsură pentru hrana lor după perioada de iernare.
Jugastrul produce nectar şi polen. Înfloritul începe la 10 aprilie până la 15 mai, o dată cu înfrunzirea sau după aceasta. Florile de jugastru secretă nectar de calitate superioară şi în cantităţi însemnate. Literatura de specialitate menţionează faptul că la 1 ha de plantaţie pură se pot obţine până la 1000 kg miere. In unele locuri, cantitatea de nectar secretată este atât de mare încât se poate spune că albinele inundă cuibul cu miere.
Arţarul tătărăsc este de asemenea nectaro-polinifer. Înfloritul începe între 1 şi 31 mai, după înfrunzire. Această specie dă o miere de calitate superioară, însă produce mai slab, încât de obicei nu prea este cercetată de albine, atunci când în raza de zbor a albinelor există alte flori mai bune producătoare de nectar. În condiţiile ţării noastre pare a fi cel mai melifer dintre toate speciile de arţari, cu o producţie maximă de 1000 kg miere la ha.
Paltinul de munte este nectaro-polinifer. Înfloritul începe după regiune, între 25 aprilie şi 1 iunie, după înfrunzire. Nectarul secretat de paltin este în cantitate mică, însă prezintă avantajul că secreţia se face pe orice vreme, astfel că albinele au asigurat un cules permanent în timpul înfloritului. Mierea este foarte aromată.
Arţarul american este important prin culesul abundent de polen (de culoare brună), primăvara timpuriu. Florile apar în lunile martie-mai, înainte de înfrunzire.
Paltinul argintiu este nectaro-polinifer, fiind foarte mult cercetat de albine pentru nectar. Florile apar în martie-aprilie, în unele regiuni chiar şi în februarie, cu mult înainte de înfrunzire.
În general, în ce priveşte importanţa acerineelor pentru apicultură, s-a considerat ca aceste specii nu secretă nectar atât de abundent încât să se poată recolta miere-marfă; ele sunt importante numai pentru dezvoltarea familiilor de albine primăvara timpuriu, pregătindu-le astfel pentru culesul principal. Sălciile cresc sub formă de arbori (sau subarbori de 0,5 - 6 m), ajung chiar la 30 m înălţime şi trăiesc până la cca. 100 ani. În ţara noastră salcia căprească este răspândită pretutindeni în afară de Dobrogea. Se întâlneşte mai rar în regiunea de câmpie; dimpotrivă salcia zăloagă este mai răspândită de la câmpie până în munţi şi mai ales în bălţile Dunării şi în Deltă.
Salcia căprească
- care este şi cea mai meliferă, este un arbust care poate ajunge până la o înălţime de 9 m. Amenţii (mâţişorii) apar înainte de înfrunzire în luna martie-aprilie. Florile mascule (amenţii) sunt aşezate pe indivizi separaţi. Salcia fragedă, mlaja, salcia pletoasă, prezintă forme de arbori, iar salcia căprească, răchita albă, salcia pitică sunt arbuşti. Mierea provenită de la salcie este de calitate bună şi de culoare galbenă-aurie, se solidifică în cristale mici ca o cremă. Producţia de miere medie este de 150 kg la ha.
Sălcioara. Nu este pretenţioasă faţă de sol şi este rezistentă la secetă. Înfloreşte în mai-iunie, începând de la vârsta de 4 ani şi oferă albinelor nectar şi polen.
Plopul incepe înflorirea timpuriu primăvara, iar florile mascule şi cele femele sunt aşezate pe arbori separaţi. Plopul negru secretă o materie cleioasă, care este adunată de albine folosind-o la formarea propolisului.
Alţi arbori şi arbuşti
Ulmul, ca şi Velnişul, este un arbore înalt, care trăieşte până la 100-150 ani. Înfloreşte înaintea înfrunzirii în aprilie-mai. În primăverile prielnice apiculturii, albinele cercetează arborii de ulm şi adună nectarul, polenul şi cleiul. Pe arborii de ulm găsesc adăpostul multe specii de insecte care elimină o cantitate mare de excremente din care se formează mierea de mană de origine animală.
Alunul comun este un arbust înalt, ajungând până la 5 m. Înfloreşte înainte de înfrunzire. Amenţii masculi apar încă de cu toamnă. Se desfac primăvara devreme, iar vântul împrăştie praful galben alcătuit din grăunciorii de polen.
Cantitatea de polen pe care o produce alunul diferă de la an la an, fiind mai mare atunci când nu este secetă. Creşte bine în solurile argilo-nisipoase, formează tufişuri întinse în regiunile de deal şi coline, pe marginea pădurilor şi în defrişări. Alunul are o mare importanţă meliferă. Polenul său este bogat în vitamine şi oferă albinelor hrană timpurie, deoarece înfloreşte în februarie-martie. Se recomandă colectarea polenului de alun. În acest scop se iau crenguţe cu amenţi bărbăteşti desfăcuţi care se scutură pe site. Se cerne, se usucă şi se păstrează în borcane ermetic închise şi se administrează albinelor în amestec cu miere sau sirop de zahăr.
Aninul negru ajunge până la 28 m înălţime, are o scoarţă cenuşie la început iar mai târziu devine brună-negricioasă.
Aninul alb, mai puţin înalt decât aninul negru (22 m), are o scoarţă de culoare cenuşie-argintie, înflorirea la aninul negru are loc în luna martie, iar la aninul alb la sfârşitul lui martie şi în luna aprilie. Ambele specii cresc spontan, dar uneori se găsesc şi cultivate (aninul negru). Zona de răspândire a aninului negru este mai ales în nordul ţării. Se găseşte de asemenea în Lunca Dunării şi în Deltă. Este un arbore care se dezvoltă foarte repede şi din această cauză se foloseşte în împădurirea terenurilor umede. Zona de vegetaţie a aninului alb începe de pe dealurile mai înalte şi urcă până la mijlocul munţilor, formând aninişuri de-a lungul văilor şi pâraielor. Este răspândit în pădurile de fag, uneori se amestecă chiar cu molizii. Aninul alb este folosit pentru fixarea terenurilor în regiunile de coastă. Din punct de vedere melifer, ambele specii oferă albinelor polen de bună calitate şi în cantităţi însemnate. Se recomandă ca să se strângă amenţii bărbăteşti, care se trec prin sită şi se usucă.
Nucul şi ricinul produc cantităţi însemnate de polen.
Coniferele produc cantităţi mari de polen, însă albinele adună polenul numai de la un număr restrâns de arboret. Mai des ele adună mierea de mană de pe unele specii de brad şi molid. Lichidul dulceag emanat de cetina răşinoaselor este de aseme nea adunat de către albine.
Glădicea este un arbore ce se cultivă mai mult în stepă, ca o plantă decorativă şi pentru garduri vii; nu este pretenţioasă faţă de sol şi îi place căldura. Are o mulţime de flori mici, verzui, care secretă abundent nectarul şi este foarte mult cercetată de albine. Înfloreşte după salcâmul alb şi durează până la culesul de tei (iunie). Producţia de miere este de cea. 250 kg/ha, mierea este aromată şi plăcută la gust.
Mojdreanul este un arbore pitic care se întâlneşte mai ales în regiunile Oltenia, Banat şi Dobrogea. înfloreşte în lunile aprilie-mai, furnizând un cules bun chiar în perioada dintre pomi şi salcâm. Producţia de nectar este evaluată la 100 kg/ha.
Frasinul înfloreşte în aprilie sau mai, mult înaintea înfrunzirii. Florile formează inflorescenţe, sunt de culoare violet-închis, aparent aproape negru. Are flori mascule şi femele pe acelaşi individ. În timpul înfloritului oferă albinelor mult polen şi foarte puţin nectar.
Stejarul este răspândit larg în pădurile noastre. În apicultură stejarul este cunoscut ca o plantă poliniferă, însă în unii ani, când condiţiile meteorologice sunt prielnice, albinele culeg şi nectar. Înfloreşte primăvara timpuriu.
Cornul este un arbust sau arbore care formează tufişuri la marginea pădurilor din regiunea de câmpie sau coline, cu soluri calcaroase. Înfloreşte pe la sfârşitul lui februarie-martie şi oferă albinelor cantităţi însemnate de nectar şi polen.
Porumbarul este arbust înalt de cca. 2 m. Înfloreşte în luna aprilie-mai înainte de înfrunzire, oferă albinelor cu predilecţie polen şi puţin nectar. În anii cu condiţii meteorologice prielnice apiculturii, producţia de miere poate ajunge până la maximum 20 kg la hectar.
Corcoduşul este un arbust care înfloreşte în martie-aprilie, înainte sau după înfrunzire. Oferă albinelor nectar şi polen. Producţia de miere este de aproximativ 40 kg la ha.
Prunul, mărul, părul, cireşul şi vişinul sălbatic sunt arbori care se întâlnesc în pădurile de foioase amestecate şi oferă albinelor în aprilie-mai mult nectar şi polen. Producţia medie de miere este de cea. 20-30 kg la hectar.
Oţetarul (cenuşarul) este un arbore spontan sau cultivat, de 20 - 30 m. Îînfloreşte pe la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, emanând un miros puternic şi neplăcut; oferă albinelor nectar şi polen, dând o miere de calitate destul de bună, care se distinge printr-o aromă asemănătoare vinului muscat (busuioc), printr-o culoare verzuie-deschis (chihlimbarie) şi limpede. Unii apicultori o folosesc chiar pentru îmbunătăţirea mierii lipsite de aromă. Producţia de miere este de 300 kg/ha.
Castanul sălbatic înfloreşte din aprilie şi până în cursul lunii mai, înaintea salcâmului, oferind albinelor o cantitate destul de însemnată de nectar şi polen. Mierea de castan este lichidă, apoasă (subţire), transparentă şi de obicei incoloră. Uneori capătă o culoare puţin gălbuie. Nu se recomandă să fie lăsată pentru iernat, întrucât se cristalizează uşor.
Castanul comestibil .În regiunile Oltenia, Banat, Crişana, Maramureş şi Argeş se află păduri de castani comestibil. Aceste păduri ocupă suprafeţe de 20 - 30 ha. Castanul înfloreşte de obicei începând din 14 iunie şi durează până la sfârşitul lunii, imediat după încetarea înfloririi salcâmului de la altitudini mari. Înfloritul durează 10 - 15 zile şi oferă albinelor un cules de nectar şi polen. La stupăritul pastoral în anii prielnici apiculturii se realizează câte 5 - 7 kg miere-marfă, la care se adaugă câte 10 - 15 kg miere de rezervă în faguri şi 3 - 4 faguri clădiţi în familie. Mierea de castan are un gust plăcut şi puţin amărui, nu cristalizează uşor şi este bună pentru iernarea albinelor.
Lemnul câinesc. Înfloreşte începând din luna mai până în iulie. Oferă albinelor mult nectar, de asemenea polen. Mierea are un gust amărui. Sunt şi soiuri de lemn câinesc care înfloresc o lună, două mai târziu. În perioada înfloririi s-a observat uneori pieirea în masă a albinelor atât în stupină cât şi direct pe florile lemnului câinesc. Nu este pretenţios faţă de sol.
Caprifolium este un arbust târâtor. Florile emană un parfum puternic mai ales către seară. Înfloreşte în iunie, fiind o bună plantă meliferă.
Cruşinul este un arbust care se întâlneşte adeseori în păduri în solurile bogate în apă şi bine umbrite. În afară de nectar oferă albinelor mult polen. Înfloreşte toată vara, începând din mai până în august, iar în anii favorabili apiculturii asigură familiilor de albine rezerve suficiente de miere. Înfloreşte aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi şi oferă albinelor mult nectar. Mierea nu se îngroaşă, rămâne fluidă şi nu se solidifică. Este foarte bun pentru garduri vii. Nu trebuie să fie plantat lângă lanurile de ovăz fiind gazdă bună pentru ciupercile de rugină.
Călinul este un arbust care ajunge până la 3-4 m înălţime, înfloreşte începând din luna iunie. Oferă albinelor mult nectar şi polen. Secretă mai mult nectar în locurile cu umiditate abundentă.
Păducelul înfloreşte abundent în lunile mai-iunie, stimulând dezvoltarea familiilor de albine în vederea culesului principal.
Zmeurul este un arbust spontan şi cultivat, care creşte în luminişurile pădurilor de munte şi în stepă. Înfloreşte în iunie-iulie timp de 20 - 25 zile. În regiunile de stepă durata înfloririi este mai scurtă. Când timpul este prielnic, în luminişurile de pădure bogate în zmeur se pot obţine zilnic sporuri de 2 - 4 kg. Cu cât relieful este mai variat, cu atât mai mare este diferenţa dintre epocile de înflorire ale zmeurului şi cu atât culesul durează mai mult. Zmeurul secretă aşa de mult nectar că albinele nu pot cerceta mai mult decât 2 - 4 flori într-un zbor, pe când la alte plante frecvenţa este de 10 - 30. Albinele culeg nectarul zmeurului la orice oră din zi. Chiar în timpul ploilor liniştite şi calde, albinele nu-şi încetează culesul. După observaţiile apicultorilor, de la 1 ha de zmeur albinele pot recolta 4-6 kg miere pe zi şi peste 100 kg în toată perioada înfloririi. Determinările făcute de S.C.A.S. au arătat că producţia de miere la hectar este de cea. 50 kg. Mierea de zmeuriş este de culoare roşcată-gălbuie şi foarte gustoasă.
Agrişul este un arbust spontan şi cultivat, foarte răspândit.
Înfloreşte începând cu sfârşitul lunii aprilie până în mai şi oferă albinelor nectar şi polen. Înfloritul durează de la 10 până la 20 zile. Dacă timpul este prielnic, de pe 1 ha de agriş albinele pot obţine cel mult 35-40 kg de miere.
Murul este un arbust înrudit cu zmeurul şi are fructe negre, începe înfloritul în luna mai şi durează până la sfârşitul lunii septembrie. Este considerat plantă meliferă destul de bună, deoarece oferă albinelor mult nectar şi polen timp destul de îndelungat. Producţia de miere este de 20-25 kg la ha. Mierea are aspectul plăcut şi uşor aromat. Mierea este de culoare deschisă, transparentă şi numai temporar capătă culoare galbenă.
Afinul creşte în pădurile de răşinoase şi înfloreşte în mai-iunie, în locuri semi umbrite producţia de nectar este mai abun dentă. Oferă albinelor cantităţi însemnate de nectar. După datele literaturii apicole, culesul ajunge până la 2,5 kg pe zi de familie de albine puternică.
Smârdar. Înfloreşte în iunie şi este un arbust nectarifer. Mierea are un gust neplăcut; fiind consumată ca atare, provoacă dureri de cap, vomitări, ameţeală şi intoxicaţii. Pentru a fi aptă de consum, mierea trebuie să fie în prealabil fiartă.
Iarba neagră este un semiarbust ce se întâlneşte prin pădurile de conifere. Înfloreşte foarte abundent începând din iunie până toamna târziu şi oferă albinelor mult nectar. Mierea de la iarba neagră, cu toate că este aromată, este de culoare închisă, galbenă-închis sau roşiatică. Are un gust astringent, chiar amar, foarte vâscoasă; se cristalizează anevoie. Extragerea mierii se face cu greu, fagurii trebuind să fie în prealabil încălziţi. Producţia desişurilor de iarbă neagră este de cca. 200 kg miere la ha.
Pomi fructiferi
Prin marea extindere şi variabilitate a speciilor pomicole, precum şi prin înfloritul timpuriu eşalonat, primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este slab reprezentată, plantaţiile de pomi fructiferi (livezile) ocupă un loc de frunte prin bogatul cules de întreţinere pe care-l furnizează albinelor. În regiunile cu plantaţii masive şi în anii favorabili, de la pomii fructiferi se pot obţine şi producţii de miere (5-8 kg/familie), când familiile realizează zilnic sporuri cuprinse între 1 şi 4 kg. Înflorirea pomilor fructifer se declanşează atunci când suma gradelor de temperatură, peste 0°C, înregistrate de la desprimăvărare (apariţia primilor ghiocei) este peste 20°C şi respectiv când temperatura aerului atinge 10-12°C, caisul având însă nevoie de o sumă de grade mai mare, de 250°C.
Secreţia cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 şi 11, după care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecvenţa şi intensitatea de vi zitare a albinelor până în jurul orelor 15-17 când încetează complet. Mierea obţinută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la o uşoară cristalizare, cu o aromă fină de migdal şi un gust plăcut.
Cele mai importante specii pomicole cultivate care prezintă interes pentru apicultură, sunt: cireşul, vişinul, părul, mărul, prunul, caisul şi piersicul. Cireşul (Cerasus avium Munch.) este o specie meliferă foarte bine vizitată de albine care produce nectar, polen şi clei. În condiţii favorabile se realizează chiar 36-40kg miere la hectar, însă aproape întreaga cantitate de miere este folosită ca şi hrană pentru creşterea puietului. În luna mai, albinele adună de pe frunzele cireşului mierea de mană, pe care o elimină afidele (aphis cerani), insecte parazite, producătoare de secreţii dulci.
Vişinul (Cerasus vulgaris Mill.), înfloreşte în luna aprilie, durata înflorii fiind de 10 zile. Este mai puţin melifer decât cireşul. Plantarea în livezi a acestei specii trebuie făcută din diferite varietăţi pentru a asigura o polenizare mai bună. De pe 1ha de livadă de vişin se pot obţine 30-35kg miere.
Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. -sălbatic: zarzăr) şi piersicul (Persica vulgaris Mill.)
prezintă importanţă meliferă nu atât prin cantitatea de nectar secretat cât prin faptul că că sunt specii pomicole cu înflorire timpurie, oferind albinelor nectar şi polent într-o perioadă în care necesatea de hrană pentru dezvoltarea cuibului este foarte mare (martie-aprilie). Producţia de miere variază între 20 şi 40 kg la hectar.
Mărul (Malus silvestris var. domestica Mill.) este o specie mult apreciată atât pentru nectarul produs, cât, mai ales, pentru înalta sa valoare poleniferă. Importanţa sa creşte şi datorită faptului că prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafeţe foarte mari din România. Producţia de miere se estimează a fi cuprinsă între 30 şi 42 kg la hectar (cel mai frecvent 33,8kg). Mierea este de culoare galbenă, cu o aromă foarte plăcută şi se zahariseşte curând după extragere. Înfloritul, dacă plantaţia este din mai multe soiuri, se prelungeşte din aprilie până în iunie.
Părul (Pirus sativa Lam. et DC.) este o specie pomicolă cu valoare meliferă mai mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât şi a cantităţii de nectar secretat. Înfloreşte din aprilie şi până la începutul lunii mai. Durata înfloririi florilor separate este de 5-7 zile, iar a întregului pom 10-14 zile. Oferă albinelor atât nectar cât şi polen. Nectarul se usucă repede. Părul pădureţ produce mai mult nectar şi este mai bine cercetat de albine. Fructificarea începe la vârsta de 6-9 ani. Produce la hectar cca.10-12 kg miere.
Prunul (Prunus domestica L.), o altă specie pomicolă cu mare importanţă apicolă, atât datorită răspândirii sale (de la câmpie pânî îin zona dealurilor subcarpatice şi uneori până la poalele munţilor), cât şi a capacităţii melifere, este un arbore fructifer din grupa sâmburoaselor, care prezintă un număr mare de varietăţi şi forme (peste 2000 de soiuri de prun, la începutul acestui secol, la noi cele mai importante fiind Rivers timpuriu, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Stanley, Centenar, Gras ameliorat, Vinete româneşti, Vinete de Italia, Valor, Centenar, Dâmboviţa, Ialomiţa, Pescăruş, Record, D'Agen 707, Anna Spath, Diana, Carpatin, Silvia şi Minerva.). Atât soiurile cât şi hibrizii produc importante cantităţi de nectar şi polen.
Culturi de plante tipice
Facelia este o planta anuală cu florile albastre adunate în cercei. Facelia se cultivă ca plantă meliferă furajeră şi îngrăşăminte pentru sol. Facilia este nepretenţioasă faţă de sol. Suportă bine seceta. Înfloreşte peste 40-50 zile după semănat şi continuă aproximativ 40 zile. Polenul e de culoare violet închis. De la un hectar se pot obtine 150-350 kg miere.
Tabelul următor cuprinde principalele plante melifere din România (nectaro-polenifere):
| Planta meliferă | Denumire populară
| Denumire științifică
| Luna
de
înflorire | Nectar, Polen, Mană | Producția de miere (kg /ha) |
| | Tei argintiu | Tilia tomentosa | 6 - 7 | N, P | 1200 |
| | Salcâm | Robinia pseudacacia | 5 - 6 | N, P | 1000 |
| | Tei pucios | Tilia cordata | 6 - 7 | N, P | 1000 |
| | Tei cu frunza mare | Tilia platyphyllos | 6 -7 | N, P | 800 |
| | Facelia | Phacelia tanacetifolia | 5 -10 | N, P | 300-1000 |
| | Ceară | Asclepias syriaca | 7 - 8 | N, P | 600 |
| | Arțar tătărăsc | Acer tataricum | 5 - 6 | N, P | 300-600 |
| | Iarba șarpelui | Echium vulgare | 6 - 9 | N, P | 380-400 |
| | Mătăciune moldovenească | Dracocephalum moldavica | 7 - 8 | N, P | 300-400 |
| | Sulfină albă | Melilotus albus | 7 - 9 | N, P | 200-500 |
| | Zburătoare- Răscoage | Epilobium angustifolium | 7 - 8 | N, P | 100 - 600 |
| | Salcâm japonez | Sophora japonica | 7 - 8 | N, P | 300-350 |
| | Cenușar | Ailanthus altissima | 6 - 7 | N, P | 300 |
| | Coriandru | Coriandrum sativum | 6 - 7 | N, P | 100-500 |
| | Jugastru | Acer campestre | 5 - 6 | N, P, M | 200-400 |
| | Salvie | Salvia nemorosa | 7 - 8 | N, P | 300 |
| | Talpa gâștei | Leonurus cardiaca | 7 - 8 | N, P | 200-400 |
| | Salvie de câmp | Salvia pratensis | 5 - 7 | N, P | 280 |
| | Anghinare | Cynara scolymus | 7 - 9 | N, P | 150-400 |
| | Limba mielului | Borago officinalis | 6 - 7 | N, P | 250-300 |
| | Glădiță | Gleditschia triacanthos | 6 | N, P | 250 |
| | Paltin de munte | Acer pseudoplatanus | 4 - 5 | N, P, M | 200-300 |
| | Sulfină galbenă | Melilotus officinalis | 7 - 9 | N, P | 150-300 |
| | Isma broaștei | Mentha aquatica | 6 - 10 | N, P | 220 |
| | Sparcetă | Onobrychis viciaefolia | 6 - 8 | N, P | 120-300 |
| | Cimbrișor | Thymus serpyllum | 6 - 10 | N, P | 200 |
| | Iarbă neagră | Calluna vulgaris | 7 - 9 | N, P | 200 |
| | Păpădie | Taraxacum officinalis | 4 - 10 | N, P | 200 |
| | Trifoi alb | Trifolium repens | 5 - 10 | N, P | 100-250 |
| | Jaleș | Stachys officinalis | 5 - 7 | N, P | 100-200 |
| | Mentă | Mentha piperita | 7 - 8 | N, P | 100-200 |
| | Oțetar galben | Koelreuteria paniculata | 6 - 8 | N, P | 100-200 |
| | Paltin de câmp | Acer platanoides | 4 - 5 | N, P, M | 100-200 |
| | Salcie căprească | Salix caprea | 3 - 4 | N, P | 100-200 |
| | Busuioc de miriște | Stachys annua | 7 - 9 | N, P | 120-150 |
| | Jaleș de baltă | Stachys palustris | 7 - 9 | N, P | 100-150 |
| | Roiniță | Melissa officinalis | 6 - 8 | N, P | 100-150 |
| | Scaiul dracului | Eryngium campestre | 7 - 8 | N, P | 100-150 |
| | Urzicuță | Lamium purpureum | 3 - 10 | N, P | 50-200 |
| | Zmeur | Rubus idaeus | 6 - 8 | N, P | 50-200 |
| | Trifoi hibrid | Trifolium hybridum | 5 - 10 | N, P | 120 |
| | Lucernă | Medicago sativa | 5 - 10 | N, P | 25-200 |
|
| Busuioc | Ocimum basilicum | 6 - 10 | N, P | 100-120 |
|
| Ceapă | Allium cepa | 6 - 7 | N, P | 70-150 |
| | Lupin peren | Lupinus perennis | 5 - 6 | N, P | 100-120 |
| | Salcie albă | Salix alba | 3 - 4 | N, P, M | 100-120 |
| | Zălog | Salix cinerea | 3 - 4 | N, P | 100-120 |
| | Cicoare | Cichorium intybus | 7 - 10 | N, P | 100 |
| | Cârmâz roșu | Symphoricarpus orbiculatus | 7 | N, P | 100 |
| | Izmă creață | Mentha crispa | 7 - 8 | N, P | 100 |
| | Pălămidă | Cisium arvense | 6 - 8 | N | 100 |
| | Sălcioară | Elaeagnus angustifolia | 6 | N, P | 100 |
|
| | Trifoiaș | Trifolium fragiferum | 6 - 9 | N, P | 100 |
|
| | Urzică moartă | Lamium album | 5 - 7 | N, P | 50-150 |
|
| | Angelică | Archangelica officinalis | 7 - 8 | N, P | 90 |
|
| | Dovleac alb | Cucurbita maxima | 6 - 9 | N, P | 75-105 |
|
| | Soc | Sambucus nigra | 6 - 7 | N, P | 80 |
|
| | Castan comestibil | Castanea sativa | 6 | N, P | 30-120 |
|
| | Dovlecel | Cucurbita pepo | 6 - 9 | N, P | 50-100 |
|
| | Isop | Hyssopus officinalis | 7 - 8 | N, P | 50-100 |
|
| | Levănțică | Lavandula spica | 7 - 9 | N, P | 50-100 |
|
| | Pepene verde furajer | Colocynthis citrullus | 6 - 9 | N, P | 40-100 |
|
| | Floarea-soarelui | Helianthus annuus | 6 - 9 | N, P | 35-100 |
|
| | Crușin | Rhamnus frangula | 5 - 7 | N, P | 35-100 |
|
| | Păducel | Crataegus monogyna | 5 - 6 | N, P | 35-100 |
|
| | Rapiță | Brassica napus | 5 - 6 | N, P | 35-100 |
|
| | Castan salbatic | Aesculus hippocastanum | 5 - 6 | N, P | 30-100 |
|
| | Fenicul | Foeniculum vulgare | 7 -8 | N, P | 25-100 |
|
| | Castravete | Cucumis sativus | 6 - 9 | N, P | 20-100 |
|
| | Hrișcă | Polygonum fagopyrum | 7 - 8 | N, P | 50-60 |
|
Sursa: wiki; Manualul Apicultorului
.jpg)
_-_uitsnede.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.JPG){kind=small}
.jpg)
